Complexul Energetic Oltenia – odinioară coloana vertebrală a economiei locale – își trăiește ultimele zile în tăcere, în incertitudine și cu din ce în ce mai puțină speranță. Cei aproape 9.000 de salariați resimt din plin nu doar pierderea unui loc de muncă stabil, ci și prăbușirea unei identități profesionale și comunitare.

Potrivit planului de restructurare aprobat la Bruxelles, de la 1 ianuarie 2026, toate capacitățile de producție pe bază de cărbune ale companiei vor fi închise, conservate sau trecute în rezervă tehnică. În teorie, aceste pierderi ar fi trebuit compensate de opt parcuri fotovoltaice și două grupuri noi pe gaze naturale. În realitate, niciun proiect nu a început, iar în teren, ceea ce domină este abandonul.

Deși ministrul Energiei, Sebastian Burduja, declară că lucrează de doi ani la o posibilă decalare a termenelor, singurul lucru cert este lipsa de progres. Între timp, angajații privesc cum activitatea se restrânge, cum termocentralele se închid pe rând și cum promisiunile devin tot mai goale.

Paște în tăcere, cu grupuri închise și energie importată

Anul acesta, de Paște, două din cele trei termocentrale au fost complet oprite. Singura care a funcționat – cea de la Turceni – a produs cu un singur grup. Într-o justificare controversată, ministrul Burduja și-a asumat oprirea, invocând riscul unui „blackout pe fond de supraproducție”.

Însă realitatea arată diferit: România a importat masiv energie, iar oamenii au rămas acasă – fără ture de noapte, fără zile lucrate de sărbători, fără 15% din veniturile lunare.

Pe lângă scăderile de venituri, angajații se confruntă cu un dezastru tehnic și organizațional: stocurile de cărbune sunt aproape epuizate, utilajele sunt defecte sau lipsesc, iar investițiile în mentenanță au fost tăiate. Voucherele de vacanță au dispărut, iar anunțarea bugetului de venituri și cheltuieli este amânată, probabil până după alegerile prezidențiale din mai.

Oamenii trăiesc cu sindromul "așteptării fără orizont". În lipsa unui buget clar, nimeni nu știe dacă vor mai exista majorări salariale. Ce e sigur: nu mai există încredere, iar moralul este la pământ.

Pentru oamenii din CE Oltenia, tranziția energetică nu e despre "verde", sustenabilitate sau viitor – e despre încetarea brutală a unei epoci. Fără alternative reale, fără programe eficiente de reconversie profesională, minerii și energeticienii se simt abandonați de statul român. „Ni s-a promis un pod către viitor, dar am fost împinși într-o prăpastie”, spune un angajat.

În paralel, statul român se arată incapabil să gestioneze realist tranziția: investitorii nu vin, proiectele bat pasul pe loc, iar autoritățile așteaptă alegerile pentru a lua decizii majore. CE Oltenia nu mai are timp să aștepte.

Ceea ce azi pare o criză industrială poate deveni rapid o criză socială de proporții. Protestele spontane din anii trecuți au arătat că oamenii nu mai sunt dispuși să îndure în tăcere. Pe fondul scăderii veniturilor, nesiguranței locului de muncă, lipsei de comunicare și a epuizării psihice și fizice, tensiunea socială este la un pas de explozie.

Finalul unei industrii. Dar ce urmează?

Complexul Energetic Oltenia nu e doar o companie – este o moștenire industrială, o comunitate, o sursă de trai pentru zeci de mii de familii. Abandonarea acestui colos fără o alternativă serioasă nu e doar o greșeală economică, ci o greșeală umană și istorică.

Statul român trebuie să decidă: vrea o tranziție energetică cu oameni sau fără ei?