La prima vedere, titlul scos din context ar crea iluzia lucrului bine făcut în Românica. Lucrurile nu stau nici pe departe așa. 

Să tratăm acest înscris ca pe un jurnal de călătorie al unui român puțin educat, puțin școlit, puțin patriot - care a luat la pas niște destinații europene. În traistă n-am luat doar cuțitul și cutia îndesată de critică la adresa țării mele, ci și entuziasmul c-am să să mă întorc mărginită de gândul “Tot mai bine-i în România mea!”. Partizan și eu. 

Nu mi-am dorit să străbat locurile doar cu piciorul, ci și cu mintea și sufletul. În primul rând, intenția mea a fost să văd și să învăț. Să schimb sau să preiau. Un schimb de experiență al meu cu mine. Astfel, ceea ce mi-a atras mie atenția din capitolul “Ce n-au ei și câte avem noi!”, generic, se rezumă la curățenia stradală, conservarea autenticității fiecărei zone în parte, principiile localnicilor și accentul pus pe turism. Totodată, facilitatea deplasărilor din punctul A în punctul B e la îndemână și da, mijloacele de transport sunt diverse și conexe. Le discutăm pe toate punctual. 

Dacă ajungi într-o zonă și, la prima vedere, te impactează curățenia din jurul tău, și nu o preiei ca pe-o normalitate, înseamnă că în țara ta lipsește asta, nu? Deci ce n-au ei si avem noi? Prea mulți oameni care nu păstrează curățenia și nu colaborează în scopul unui mediu curat. Într-un stat și nu numai, într-o casă, nivelul educației se măsoară (și) prin curățenie. 

Mi-a mai atras atenția masa mare de oameni care alege să se deplaseze cu orice mijloc de transport în comun. Oameni care acoperă toate vârstele și toate nivelurile socio-profesionale. Oameni pe care nu se citea nicio ierarhie materială ostentativ afișată prin “emblemele” de pe haine. Deci ce n-au ei și avem noi? Pe-afară vopsit gardu’ și în curte leopardu’ : fala, mândria. Capitolul ăsta mi-a vorbit despre decență, modestie și așezare. 

Din dezvoltarea turismului și potențarea a orice poartă însemnătate, fie ea religioasă, istorică etc, celelalte state fac o prioritate. Și aici, mă alătur și eu, cu complicitate, unei ziariste care de curând își expunea în spațiul public nemulțumirea legată de locul lui Brâncuși. Loc despre care, dacă n-ai ști din terțe surse, nu ți-ar transmite însemnătatea reală pe care o poartă. Subiectul e vast, timpul scurt, deci ce n-au ei și avem noi? Intoleranță la cultură. 

În final, esența: am străbătut opt zone - trei țări, doar DOI oameni întâlniți pe stradă cerșind. Sănătoși ochiometric. Ambii români. 

Carevasăzică, ce n-au ei și avem noi? Lene. Multă lene. Recunosc, asta m-a întristat teribil. Cred că valorăm mai mult decât o bancnotă aruncată la limita cu mila. 

La polul opus, l-am întâlnit și pe românul-domn, turistul: un grup de turiști preocupați de-o fotografie văd un alt turist care își vedea de drum, mergând pe lângă ei și, din mulțimea priponită la poză, auzi batjocoritor o voce - “Marș,mă,mai încolo!”. Turistul care mergea decent, român și el. Le-a răspuns. În aceeași limbă, dar nu și în același mod. S-au stânjenit, însă nu suficient cât să nu mai repete ipostaza. Aici am găsit românul și limba română!