În câteva zile, se face un an de la cel mai grav accident colectiv de când s-a înființat Complexul Energetic Oltenia. Trei mineri au murit și alți 11 au fost răniți după ce o tanchetă rablagită care îi ducea la locul de muncă s-a răsturnat. Oamenii nu au avut nicio șansă. Au murit sufocați unii sub alții.

14 salariați ai CEO erau în „tancheta morții”. Aceasta a alunecat pe o pantă înnămolită, iar oamenii au căzut unii peste alții. În tanchetă, erau și tot felul de echipamente ori tuburi de oxigen, care nu aveau ce căuta acolo. Nici atâția oameni nu ar fi trebuit să fie în autocamion, dar minerii s-au învățat cu răul și cu greul și își riscă viața în fiecare zi.

Tragiediei i-au urmat, ca la noi, o serie de comitete, comisii și anchete, apoi un val de demiteri și demisii. A căzut chiar și „capul” fostului manager Daniel Burlan. Acestea sunt măsurile specifice în astfel de situații, reacții imediate ce vizează efectele, dar nimic legat de cauză. De la primul pălmaș și până sus la minister se cunoșteau condițiile de muncă din minerit. 

 La ce asistăm, acum, după toată tevatura? Minerii merg la muncă tot ca sardinele în tanchete despre care nu se știe cât de sigure sunt ori dacă au reviziile făcute. Cară cu ei, în continuare, și tot felul de echipamente ori scule de care au nevoie la muncă. Deși acestea nu ar trebui să fie transportate printre mineri. În continuare, oamenii își riscă viața la muncă, dar nu au de ales. Grav este că așa au funcționat de când lumea. 

S-a promis că vor fi petruite drumurile de acces, că se va duce piatră în cariere cât n-au mai văzut minerii. În realitate, noroaiele și acum le ajung la brâu minerilor. Și acum condițiile sunt execrabile, dar de la căldură, de pe fotoliul confortabil al șefilor nu se vede greul din cariere. Se vede doar profitul gros în buzunarul cui trebuie. Șefi, sindicaliști, clientela politică și eternele căpușe susținute de grupurile de interese politice.